Manastirea Dealu este una dintre marile vechi manastiri ale tarii noastre. Manastirea de maici de la Dealu se afla in localitatea Viforata, comuna Aninoasa, la sase kilometri in nord-vestul localitatii Targoviste, pe un deal din preajma cursului Ialomitei.

Daca ajungi in asa-numita “Vale a Voievozilor”, de langa Targoviste, si incepi sa urci dealul aparut in cale, dupa o vreme, trecand pe sub un portal de clopotnita, te vei afla fata in fata cu silueta stranie si impunatoare a bisericii Manastirii Dealu, ctitorie a domnitorului Radu cel Mare.

Prima biserica de pe acest loc dateaza de la sfarsitul secolului al XIV-lea sau inceputul celui de al XV-lea, din timpul domnitorului Mircea cel Batran. Pe locul acesteia, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) construieste o prea mareata biserica din caramida placata cu piatra si impodobita in chip deosebit. Aceasta avea sa fie luata drept model de catre urmasul lui Radu, Neagoe Basarab (1512-1521), atunci cand a ridicat biserica episcopala din Curtea de Arges.

Biserica de la Manastirea Dealu este cea mai mare necropola domneasca din tara. Dincolo de zidurile ei, mormintele voievozilor poarta nu numai plamada de istorie si sfintenie din care s-a alcatuit neamul caruia ii apartinem, dar si ecourile tradarilor, laolalta cu soaptele de alcov, patimile si asceza, intriga, blestemul si cainta.

Radu cel Mare, Sfantul Mitropolit Nifon si Sfantul Neagoe Basarab

Autentic “principe al Renasterii”, domnitorul Radu cel Mare isi purtase mult timp pasii prin lumea apuseana, unde deprinsese fastul si stralucirea de la curte, artele si frumosul. La sud de Dunare erau vremurile in care otomanii cuceritori nu ingaduia sa se ridice vreo biserica peste care sa nu poata privi un turc calare. Cu atat mai mult a dorit domnitorul sa ridice aici, la Dealu, cea mai mareata biserica din cate se inaltasera pana la acea vreme in Tara Romaneasca.

Oare cum se vor fi infatisat toate cu cinci veacuri in urma, in vremea domniei lui Radu cel Mare – fiul lui Vlad Calugarul – si al sotiei sale Smaranda, cea care va imbraca in cele din urma haina monahala sub numele de Samonida?

Biserica Tarii Romanesti era in mare suferinta, iar domnitorul avea nevoie de o personalitate care s-o puna in randuiala, asa ca si-a indreptat privirile asupra fostului Patriarh al Constantinopolului, Sfantul Nifon, exilat de catre sultan la Adrianopole.

In ziua hotarata de domn, carete si radvane insotite de calareti se indreptau spre Mitropolie. Din goana cailor puteau fi zarite jupanese si jupanite, imbracate in matasuri de Damasc, cu cele mai fine saluri ori chiar cu blanuri de samur, grabite sa iasa in intampinarea fostului Patriarh de Constantinopol.

Prin aducerea sa, pentru care se auzise ca domnul cheltuise multe daruri in aur si pietre scumpe catre sultanul Baiazid, capitala tarii, Targoviste, devenea intaia capitala a lumii crestine, asezata in fata capitalei islamice a Imperiului Otoman. Asadar, in acea zi a anului 1503 dupa Hristos, Sfantul Nifon era intampinat cu tot fastul, la care se adaugau si vorbele pline de miez ale lui Radu cel Mare: “Eu o sa domnesc, iar tu sa ne fii dreptar in legea Domnului. Sa ne fii pastor sufletesc si sol noua la Dumnezeu.”

Numai ca, in scurta vreme, la curtea lui Radu se pripaseste Bogdan Vornicul, un boier moldovean alungat de catre Stefan Voda. Cu toate ca era casatorit si avea cinci copii, reuseste sa se vare pe sub pielea domnitorului, ba mai mult, sa-i fure inima surorii acestuia, frumoasa jupanita Caplea. Se pune la cale nunta.

Intre timp insa, sotia parasita a lui Bogdan ii scrie o scrisoare Sfantului Nifon, instiintandu-l de toata nelegiuirea. Patriarhul il cheama pe vornic la Mitropolie si il indeamna sa se intoarca acasa la sotia si copiii sai. Bogdan, insa, se duce la voievod si se plange de Nifon, astfel ca in cele din urma intriga si minciuna prind pe evlaviosul domn ca intr-o panza de paianjen. Sfantul Nifon e alungat de la curte.

Inainte de a lua iarasi calea exilului, batranul ierarh ii spune domnitorului: “Blestem va fi pe capul tau si neamurile tale. In mari suferinte si dureri vei muri si multe nevoi au sa cada asupra tarii tale. Atunci ma veti cauta, dar nu ma veti gasi.” Apoi pleaca, luand calea Sfantului Munte Athos, sa-si traiasca acolo restul vietii in singuratate si rugaciune.

La scurt timp dupa plecarea sfantului, Radu cel Mare cade la pat, rapus de o boala necunoscuta. In tara izbucnesc razmerite, epidemii, certuri, galceava intre boieri. Voievodul trimite dupa Nifon, dar era prea tarziu: acesta trecuse in lumea dreptilor, la Manastirea Dionisiu din Sfantul Munte, unde a si fost inmormantat.

In cele din urma, domnitorul isi afla sfarsitul, dar nu si linistea. Blestemul il urmarea si dincolo de lespedea mormantului. In fiecare dimineata, cu toata curatenia facuta, ieseau viermi deasupra lespedei de mormant, care mai era si zgaltaita de nu se stie ce puteri nevazute. Este momentul in care intra in scena un alt personaj important: Sfantul domnitor Neagoe Basarab.

Tanarul pe atunci Neagoe, educat la Scoala Teologica de la Bistrita Craiovestilor, gasise in Patriarhul Nifon nu numai un interlocutor pe masura aspiratiilor sale, dar si un model duhovnicesc. De altfel, Nifon ii proorocise tanarului Basarab ca va ajunge domn si va avea o domnie indelungata si linistita.

Ajuns domn, chinuit de gandul ca blestemul lui Nifon apasa nu numai asupra ctitorului de la Dealu, dar si asupra tarii intregi, Sfantul Neagoe Basarab merge la Athos si aduce, cu mare cheltuiala, osemintele sfinte ale patriarhului, pe care le asaza peste mormantul lui Radu cel Mare de la Manastirea Dealu.

Urmeaza o lunga noapte de priveghere, in timpul careia Sfantul Neagoe are o vedenie. Trupurile celor doi ii rasar asezate fata in fata: de-o parte, cel al lui Radu, groaznic, intunecat, plin de murdarie si putoare; de cealalta parte, cel al Sfantului Nifon, alb, curat si imprastiind buna mireasma. Cateva picaturi de apa sfintita se preling din trupul sfantului pe mormantul nefericitului domn. Apoi toate incuietorile si pietrele mormantului se inchid singure. Blestemul incetase.

Manastirea Dealu – scurt istoric

Manastirea Dealu exista deja la 17 noiembrie 1431, cand Alexandru Voda Aldea ii face danie doua sate, Alexeni si Razvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Batran, tatal si prezumtivul ctitor.

La 28 martie 1451, Vladislav al II-lea intarea manastirii alte 3 jumatati de sate, precum si muntele Brateiul, ceea ce dovedeste ca, inca din aceasta vreme, exista aici o manastire mare si bogata. La moartea sa, in 1456, domnul Tarii Romanesti a fost ingropat in aceasta manastire, devenita apoi necropola domneasca.

Aceasta prima constructie de la Manastirea Dealu a disparut, fiind inlocuita cu o alta in vremea domniei lui Radu cel Mare (1495 – 1508). Astfel, Radu cel Mare a inceput sa zideasca si sa innoiasca si din temelie a ridicat cu toate bunatatile si cu mare frumusete a infrumusetat acest hram. Lucrarile au inceput la 26 august 1499, dupa cum se arata intr-o inscriptie ramasa de la vechea clopotnita a manastirii; mai intai au fost reconstruite cladirile manastirii si apoi biserica. Lacasul a fost sfintit la 4 decembrie 1501.

Radu cel Mare a murit inainte de a termina mareata ctitorie de la Dealu. Cei care au continuat lucrarile au fost Vladut Voievod si, dupa aceea, Sfantul Neagoe Basarab (1512 – 1521), domnul atat de legat de istoria Targovistei prin ctitoriile sale.

In aceasta vreme biserica uimea pe contemporani prin splendoarea ei. La mijlocul secolului al XVII-lea, diaconul Paul de Alep va remarca unele asemanari cu biserica de la Manastirea Curtea de Arges; tot el arata ca zidurile bisericii erau “lucrate si ornate cu piatra fina, iar ferestrele incadrate cu marmura alba”.

In secolul al XVI-lea, dupa recladirea ei, Manastirea Dealu a fost o importanta necropola domneasca, indeplinind acest rol incepand din 1508, data inmormantarii aici a lui Radu cel Mare, ctitorul bisericii. Dupa aceasta data au fost inhumati aici: jupanita Caplea, sora lui Radu cel Mare (1511), Vladut Voievod, fratele lui Radu cel Mare (1512), Radu Voda Badica, fiul lui Radu cel Mare(1524), Vlad Inecatul (1532), Patrascu Voda cel Bun, nepotul primului ctitor (1567) si Mihai Movila (1608).

In anul 1603 tot aici a fost adus, prin grija clucerului Radu Buzescu, capul lui Mihai Viteazul, ucis miseleste pe Campia Turzii. Pe lespedea de mormant care acopera capul marelui erou, clucerul Buzescu a pus sa se sape aceasta frumoasa inscriptie: “Aice zace cinstitul si raposatul capul crestinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Tarii Romanesti si Ardealului si Moldovei ; cinstitul trup zace in Campia Tordei. Si cand l-au ucis nemtii anii au fost 7109 (1601), in luna lui aug. 8 zile. Aceasta piatra o-u pus jupan Radu Buzescu si jupanita ego Preda.”

Dupa domnia lui Mihai Viteazul, Manastirea Dealu a avut de suferit din pricina ostilor principelui Gabriel Bathory, care au intrat pe neasteptate in tara , in decembrie 1610. Dupa cum spune fostul mitropolit Matei al Mirelor, egumenul de atunci al manastirii, ostenii au furat “toate giuvaerele” bisericii, “sfarmand mormintele domnilor si stricand lespezile bisericii”, in speranta ca vor gasi aici comori. Tot acum a fost luat si plumbul ce acoperea biserica.

La anul 1614 Radu Voda Mihnea (1611-1616) a vizitat manastirea si a gasit locasul “stricat si lovit si saracit si jefuit si surupat cu totul de unguri”. Astfel voievodul a daruit manastirii Satul Nou, scutit de dari, din veniturile caruia (100 de galbeni anual) calugarii trebuiau “sa intareasca si sa drega sfanta manastire”.

Marele ctitor care a fost Sfantul Constantin Brancoveanu nu a neglijat nici el Manastirea Dealu, facand bisericii o noua zugraveala “peste tot”, precum si o tampla noua; pisania ne pastreaza si numele zugravilor: Constantin, Preda, Nicolae si Radu, adica aproximativ aceeasi echipa care a pictat Mitropolia din Targoviste, la anii 1707-1709. Dupa domnia Sfantului Constantin Brancoveanu, in epoca fanariotilor, ca si alte multe manastiri din tara, Manastirea Dealu, neingrijita de calugari, a inceput sa se ruineze.

Dupa o perioada grea pentru manastrire, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, cand a avut de suferit de pe urma cutremurelor din 1802 si 1838, aceasta a fost restaurata de George Bibescu, intre anii 1844-1854. In anul 1879, in noile cladiri ale manastirii, s-a instalat “Scoala divizionara de ofiteri”, apoi, la 1890-1891 “Depozitul de arme al armatei”, la inceputul secolului al XIX-lea “Scoala copiilor de trupa”, iar la anul 1912 “Liceul militar Nicolae Filipescu”. Cu acest ultim prilej, chiliile au fost inlocuite cu cladiri noi, din vechile constructii ramanand numai biserica.

La inceputul secolului al XIX-lea, biserica Manastirii Dealu se infatisa lui Nicolae Iorga ca o minune a artei orientale. “Lespezi mari de piatra, prinse cu scoabe de fier, alcatuiesc pareti de o putere neobisnuita in grosime si-n injghebarea lor de stanca. Doua turnulete octogonale in fata, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate si mai felurite horbote de piatra inconjoara pisania impartita la dreapta si la stinga usii de intrare sau impodobesc baza, tivesc ferestrele turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat inaintea acestei armonii, durate pentru o mie de ani.”

Cutremurul din anul 1940 a cauzat mari stricaciuni manastirii, daramand turlele bisericii, partea superioara a clopotnitei si avariind cladirile din anul 1912, care au fost refacute intre 1953-1956, perioada in care manastirea si-a recapatat stralucirea de odinioara.

Manastirea Dealu isi leaga numele de aparitia primei carti din Tara Romaneasca si organizarea celui de-al patrulea centru tipografic european de litera chirilica, prin patronajul voievodului Radu cel Mare si actiunea calugarului carturar Macarie. Cartile aparute la tiparnita de la Manastirea Dealu (1508, 1510, 1512, 1644, 1645, 1646 si 1647) constituie nu doar forme unice ale unui model editorial autohton, ci si expresia perfecta a unui concept cultural si ideologic specific, prin care Targovistea voievodala isi asuma rolul de important centru cultural sud-est european, loc de aparitie a cartilor necesare romanilor si crestinilor din Imperiul Otoman, punct de maxima concentrare a valorilor carturaresti nationale si europene, chemate sa lucreze pentru dezvoltarea culturii si a limbii literare.

Mai ales in secolul al XVII-lea, prin Matei al Mirelor si Udriste Nasturel, Manastirea Dealu devine suport pentru activitatea miniaturistilor, traducatorilor si tipografilor, care scot editii dupa editii si deseneaza splendide portrete (Matei Basarab si Doamna Elina, desenate de Antim caligraful, intre anii 1634-1644).

In biserica de la Manastirea Dealu se afla mai multe lespezi de mormant. Pe cea mai apropiata se vede scris numele unui Movila, mort la anul 1608, iar pe alta numele lui Vlad cel Tanar, fratele lui Radu cel Mare. Putin mai incolo se iveste piatra mormantului celei ce a fost pricina blestemului lui Nifon: jupanita Caplea.

Inspre dreapta, chiar la intrarea in naos, un mormant din marmura alba adaposteste capul voievodului Mihai Viteazul, adus la Manastirea Dealu in anul 1601, de pe Campia Turzii, de catre paharnicul Turturea si asezat sub o lespede de piatra, de catre Radu Buzescu si sotia sa, respectandu-se astfel dorinta voievodului de a fi inmormantat la Manastirea Dealu.

Tot aici, la mai putin de-un pas de mormantul fiului, isi doarme somnul de veci tatal sau, Patrascu Voievod, iar de partea cealalta a intrarii in naos, intr-un mormant de marmura alba, se odihneste strabunicul sau si ctitorul lacasului, Radu cel Mare.

In timpul primului razboi mondial, capul voievodului Mihai, invelit in panza cu care era acoperita Sfanta Masa din altar, este dus in locuri tainice. In anul 1920, regele de-atunci al tuturor romanilor, Ferdinand, readuce la Manastirea Dealu capul lui Mihai Viteazul.

Adresa: Manastirea Dealu, Comuna Aninoasa, Judetul Dambovita, 137005
Adresa Postala: Oficiul Postal. nr. 7, Targoviste, Dambovita, 130004
Telefon: 0245.211.880 / 0724.042.645
E-mail: [email protected]